Te voi iubi mereu

  
Te voi iubi mereu
Cu gânduri din alte lumi
Și-mi va fi dor mereu
Cu suflet din alte gânduri
Te voi dori mereu
Cu dor din suflet

Tu și frunza

Să nu uiți să mergi desculț prin iarbă
Că uite, se duce vara !
Am să te aștept apoi
Printre frunze galbene de toamnă...
Dar dacă n-ai o pădure
Venită din copilărie
Prin aburi de ceață
Cum ai putea  să găsești  calea
Spre ce va mai fi ?
Din tălpile ude de roua căzută devreme
In timp ce tu dormeai
Ți-ar crește ramuri
Ca niște aripi
Și rădăcini-ți vor fi tot tălpile
Cu care-ai alergat prin iarba udă.
De câte ori vei vrea să zbori ,
Se vor lipi mai tare
Ca într-o intimă comuniune
Cu pământul.
E ca o ancoră pe uscat
Eu voi zbura atunci cu frunzele
Voi fi un punct și iar o frunză
Mereu venind să te privesc

Te-am prefăcut în fluture

Te-am avut în mână
Ca pe un fluture,
Cu grijă să nu-i strivesc aripile,
Apoi te-am lăsat să zbori
Cu aripile tale frumoase
Transpărând seninul
Dacă te-aș fi ținut mai mult
În pumnul umezit de strânsoare
Aripile s-ar fi dizolvat
în transpirația din palma mea.
Aș fi plâns mai mult așa,
După frumoasele aripi de curcubeu

Două flăcări

Eu ard , tu arzi

Suntem două flăcări paralele
Eu ard de doruri neîmplinite
Tu arzi de gânduri idealiste

Eu ard spre tine
Și mă invart in cercul flăcării tale
Iar dacă mă apropii pe o rază
Eu ard încă o dată , de tine...

Tu arzi o torță , etern aprinsă
Cu vibrații telepatice
Împrăștii lumină rară
În inimi demult întunecate

Noi ardem
Și universul pare ca stă pe loc
Așteptăndu-ne cenușa
Noi , încă ardem
Hrăniți mereu de mișcarea lui nevăzută .

Poezie

Te iubesc
Și toată iubirea mi se strânge
Într-un singur gând
De parcă numai noi
Am exista căutăndu-ne
Te iubesc
Și toată ard într-un foc
Și caut să-l sting
Dar te iubesc ...
Cum iubesc frunzele ploaia
Te iubesc , dar speranța mea nu există
Ești prea departe
Prea de neatins
Ești durere mută
În ochi , in gând , in inimă
Și te iubesc până la sfârșit .

Jurnalul Elinei

Au trecut multe zile de când nu l-a auzit si mai multe , de când nu l-a văzut...Văzut ? O singură dată s-a întâmplat , intr-o zi de vară întârziată , ploioasă , in ziua aceea ea fusese atât de emoționată, încât a pierdut umbrela. A uitat-o pe o bancă.
Acum era iarnă si ea își amintea că-i spusese intr-o zi, cum se teme de nopțile lungi ...cum va privi pe fereastră zăpăceala fulgilor amețiți de frig  și cum, va încerca să-și arunce  gândurile de dor in zăpada de afară  pentru că știa,  știa că nu va fi niciodată al ei  și făcuse din această iubire  un ritual  al anotimpurilor.
Acum , iarna ii amesteca lacrimile fierbinți cu fulgii ei albi si reci , amintirile năvăleau la fel ca zăpada , pe obrazul ei  . 

Fulgii cădeau de nemiloși dar fascinanți  în strălucirea luminilor , erau ca o perdea de aur,   unduindu-se  in negura nopții.

Noapte era și atunci, simțea chiar și acum răcoarea acelei seri de primăvară , mireasma  pomilor înfloriți o urmarea încă,  precum un surâs voios. Ce noapte! Un sfârșit și-un început. Începutul acesta era,  însă,  surprinzător ...nu știa cum să-l urmeze.
Era primăvară si tinerețea exploda de pretutindeni. El avea puterea să-i transmită prin cuvinte scrise, nerăbdarea timpului, a florilor, a ploii care tocmai trecuse si lăsase in urma ei, boarea aceea specială , el avea acest har, de a descoperi în ea, ceea ce nimeni nu reușise până atunci. Și nici măcar nu se gândiseră  la asta ...era doar un joc , un ajutor pentru a " pierde "  timpul . Dar timpul se răzbună, știa acum că nu trebuia să se joace  nici cu cuvintele, nici cu timpul,  nici cu soarta...

Uneori am vrea să păstram timpul pe loc , să cuprindem clipele , dar nu le știm , nu ne dăm seama ce-a trecut pe lângă noi , nu ne dăm seama că am pierdut o clipă cât o viață ... cât de mult își dorea ea acum , să simtă cu încetinitorul acel început , să  respire  aerul acela după ploaie , să închidă ochii și să audă pașii lui , erau moi dar siguri , pentru că ea și-l imagina  trecând ușor pe sub pomii abia înverziți , in timp ce el îi spunea  : cum poți să stai in casă pe o vreme așa superbă  ? E atât de frumos afară !
Atunci a surâs ; era departe , prea departe ;departe de ploaie , de primăvară , de el .
Iubirea era , insă , atât de aproape ...dansa in jurul ei ...încât n-o vedea. Părea încrezută si sigură că ei nu i se va mai întâmpla niciodată .
Se prinsese deja in joc și nu-i spunea ce era mai important , dar ce conta , își spunea ea , e doar un joc.

 S-a scris atât de mult despre iubire ! Dar știm ceva sigur despre ea ? Tot auzim  că,  iubirea adevărată  e atunci când îți așterni sentimentele , că e necondiționată , că te înalță , că e un sacrificiu , că-s două jumătăți de sferă , căutându-se  in univers sau că nu există decât o dată in viață ...dar dacă viața s-ar repeta ? Ca in Adam si Eva ai lui Rebreanu ...De fapt ce este iubirea ? Cum îți dai seama că o ai in suflet , cum îți dai seama că te doboară , năucindu-te , trecându-te dintr-o dată in altă dimensiune ? 
Nu vom știi . Și se vor scrie mereu povești de dragoste , unele atât de simple,  încât vor trece neobservate , altele cutremurătoare .
Numai iubirea ei era altfel , fiindcă era a ei ...erau gândurile ei , fiorii ei , anotimpurile ei ...putea spune că e iubire? Știa că e singură, o iubire solitară ! Il iubea atât de mult , încât se temea să-și dorească de la el ceva...iubire umilă. Oare? 

    Primăvara trecea ...își deschidea ferestre pentru noi  speranțe .Speranțele cui ? Ale florilor , ierbii , vântului care purta soarele pe aripi , îl plimba printre copaci și vise  , speranțele lui și ale ei . El ii spunea că se teme de iubire , de tot ce înseamnă angajament , avea impresia că astfel devine vulnerabil , ea simțea undeva , o rană ,  încă  necicatrizată dar nu insista , nu voia să-l îndepărteze .Si totuși l-a îndepărtat  , când sentimentele ei au izbucnit și ea le-a lăsat neputincioasă să-și facă de cap ...s-a simțit învinsă dar si surprinsă de ceea ce trăia .
Totul era așa de nou in viata ei , tot ce simțea ...stări pe care ori nu le trăise ori se pitiseră demult uitate in existenta ei , încât a fost copleșita . Era totul minunat , ca o poveste a poeziilor si ploii...
Undeva rămăsese încă neatinsă si prăfuită , o sticlă cu vin pentru ei . N-au desfacut-o niciodată. 

   Anotimpuri ca aripi , ca frunze ...aripile lumii , frunzele sufletului . Îi spunea : vrei sa fii primăvara mea ? Credea că face parte din joc , dar nu-și dădea seama că aceste cuvinte  îi erau induse de el . Până intr-o zi , când el i-a spus că are o ancoră , care îl ține cu picioarele pe pământ , că ancora aceea , poate cu ochi albaștri , l-a învățat să iubească . Atunci , ea l-a numit Sfinx . Dar era un paradox , pentru că el era o flacără și-n același timp părea un aisberg . Era ca o stâncă , dar ea simțea cum clocotește dincolo de piatra rece ,  iar ca să fie mai aproape de el , s-a prefăcut in floare de colț , să-și întoarcă de la soare,  fața către el si să-l încălzească . Și cuvintele acelea , au schimbat totul . Din flușturaticul , care  părea ...oh , lucrurile s-au schimbat total. , ancora...

   Vara aceea a  fost ploioasă . Dupa-amiezi de vară , trăite in singurătate , cu o cafea ...asfaltul ud si cuvintele lui , vocea lui , chipul tânăr ...in final nu avea decât o cană goală si pe ea încremenita  cu ochii pe geamul plouat . " Iar te-a inspirat ploaia " ? Da , o inspira mereu , o făcea să creadă că el  e   povestea ei până la sfârșit. De ce asocia ploaia cu el ? Pentru că , ploaia aduce mereu prospețime , puritate  , spălând  răutăți si putreziciuni ?

Acum

Eu , iar sunt singură si creierul îmi țipă in urechi...îmi aud gândurile chinuindu-se.
Iar ...intr-o lume care nu-i a mea și sufletul îmi stă aproape de gură , dar eu o țin închisă
Iar ochii mei , ochii mei uitați demult ...parc-au adormit
Și tu , tu ce nu mai vii , tu ?

 Te-nlocuiesc cu mirajul iernii , mă păcălesc cu vraja luminițelor.
Dar sunt tot aici , pe locul acesta ce nu-nseamnă  nimic
Mă  transform in locul acesta , in ceva ce face parte din el
Și n-am să mai fiu decât un tablou , nici măcar o idee
Un tablou uitat , din trecutul cui ?