Jurnalul Elinei

Au trecut multe zile de când nu l-a auzit si mai multe , de când nu l-a văzut...Văzut ? O singură dată s-a întâmplat , intr-o zi de vară întârziată , ploioasă , in ziua aceea ea fusese atât de emoționată, încât a pierdut umbrela. A uitat-o pe o bancă.
Acum era iarnă si ea își amintea că-i spusese intr-o zi, cum se teme de nopțile lungi ...cum va privi pe fereastră zăpăceala fulgilor amețiți de frig  și cum, va încerca să-și arunce  gândurile de dor in zăpada de afară  pentru că știa,  știa că nu va fi niciodată al ei  și făcuse din această iubire  un ritual  al anotimpurilor.
Acum , iarna ii amesteca lacrimile fierbinți cu fulgii ei albi si reci , amintirile năvăleau la fel ca zăpada , pe obrazul ei  . 

Fulgii cădeau de nemiloși dar fascinanți  în strălucirea luminilor , erau ca o perdea de aur,   unduindu-se  in negura nopții.

Noapte era și atunci, simțea chiar și acum răcoarea acelei seri de primăvară , mireasma  pomilor înfloriți o urmarea încă,  precum un surâs voios. Ce noapte! Un sfârșit și-un început. Începutul acesta era,  însă,  surprinzător ...nu știa cum să-l urmeze.
Era primăvară si tinerețea exploda de pretutindeni. El avea puterea să-i transmită prin cuvinte scrise, nerăbdarea timpului, a florilor, a ploii care tocmai trecuse si lăsase in urma ei, boarea aceea specială , el avea acest har, de a descoperi în ea, ceea ce nimeni nu reușise până atunci. Și nici măcar nu se gândiseră  la asta ...era doar un joc , un ajutor pentru a " pierde "  timpul . Dar timpul se răzbună, știa acum că nu trebuia să se joace  nici cu cuvintele, nici cu timpul,  nici cu soarta...

Uneori am vrea să păstram timpul pe loc , să cuprindem clipele , dar nu le știm , nu ne dăm seama ce-a trecut pe lângă noi , nu ne dăm seama că am pierdut o clipă cât o viață ... cât de mult își dorea ea acum , să simtă cu încetinitorul acel început , să  respire  aerul acela după ploaie , să închidă ochii și să audă pașii lui , erau moi dar siguri , pentru că ea și-l imagina  trecând ușor pe sub pomii abia înverziți , in timp ce el îi spunea  : cum poți să stai in casă pe o vreme așa superbă  ? E atât de frumos afară !
Atunci a surâs ; era departe , prea departe ;departe de ploaie , de primăvară , de el .
Iubirea era , insă , atât de aproape ...dansa in jurul ei ...încât n-o vedea. Părea încrezută si sigură că ei nu i se va mai întâmpla niciodată .
Se prinsese deja in joc și nu-i spunea ce era mai important , dar ce conta , își spunea ea , e doar un joc.

 S-a scris atât de mult despre iubire ! Dar știm ceva sigur despre ea ? Tot auzim  că,  iubirea adevărată  e atunci când îți așterni sentimentele , că e necondiționată , că te înalță , că e un sacrificiu , că-s două jumătăți de sferă , căutându-se  in univers sau că nu există decât o dată in viață ...dar dacă viața s-ar repeta ? Ca in Adam si Eva ai lui Rebreanu ...De fapt ce este iubirea ? Cum îți dai seama că o ai in suflet , cum îți dai seama că te doboară , năucindu-te , trecându-te dintr-o dată in altă dimensiune ? 
Nu vom știi . Și se vor scrie mereu povești de dragoste , unele atât de simple,  încât vor trece neobservate , altele cutremurătoare .
Numai iubirea ei era altfel , fiindcă era a ei ...erau gândurile ei , fiorii ei , anotimpurile ei ...putea spune că e iubire? Știa că e singură, o iubire solitară ! Il iubea atât de mult , încât se temea să-și dorească de la el ceva...iubire umilă. Oare? 

    Primăvara trecea ...își deschidea ferestre pentru noi  speranțe .Speranțele cui ? Ale florilor , ierbii , vântului care purta soarele pe aripi , îl plimba printre copaci și vise  , speranțele lui și ale ei . El ii spunea că se teme de iubire , de tot ce înseamnă angajament , avea impresia că astfel devine vulnerabil , ea simțea undeva , o rană ,  încă  necicatrizată dar nu insista , nu voia să-l îndepărteze .Si totuși l-a îndepărtat  , când sentimentele ei au izbucnit și ea le-a lăsat neputincioasă să-și facă de cap ...s-a simțit învinsă dar si surprinsă de ceea ce trăia .
Totul era așa de nou in viata ei , tot ce simțea ...stări pe care ori nu le trăise ori se pitiseră demult uitate in existenta ei , încât a fost copleșita . Era totul minunat , ca o poveste a poeziilor si ploii...
Undeva rămăsese încă neatinsă si prăfuită , o sticlă cu vin pentru ei . N-au desfacut-o niciodată. 

   Anotimpuri ca aripi , ca frunze ...aripile lumii , frunzele sufletului . Îi spunea : vrei sa fii primăvara mea ? Credea că face parte din joc , dar nu-și dădea seama că aceste cuvinte  îi erau induse de el . Până intr-o zi , când el i-a spus că are o ancoră , care îl ține cu picioarele pe pământ , că ancora aceea , poate cu ochi albaștri , l-a învățat să iubească . Atunci , ea l-a numit Sfinx . Dar era un paradox , pentru că el era o flacără și-n același timp părea un aisberg . Era ca o stâncă , dar ea simțea cum clocotește dincolo de piatra rece ,  iar ca să fie mai aproape de el , s-a prefăcut in floare de colț , să-și întoarcă de la soare,  fața către el si să-l încălzească . Și cuvintele acelea , au schimbat totul . Din flușturaticul , care  părea ...oh , lucrurile s-au schimbat total. , ancora...

   Vara aceea a  fost ploioasă . Dupa-amiezi de vară , trăite in singurătate , cu o cafea ...asfaltul ud si cuvintele lui , vocea lui , chipul tânăr ...in final nu avea decât o cană goală si pe ea încremenita  cu ochii pe geamul plouat . " Iar te-a inspirat ploaia " ? Da , o inspira mereu , o făcea să creadă că el  e   povestea ei până la sfârșit. De ce asocia ploaia cu el ? Pentru că , ploaia aduce mereu prospețime , puritate  , spălând  răutăți si putreziciuni ?